Patron spiritual – Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș
În părțile de apus ale țării noastre, în Banat, a cunoscut mireasma sfințeniei, încă din vremea petrecerii sale în lume, unul din ierarhii de aici, mitropolitul Iosif al Timișoarei. Știrile despre viața bisericească din această latură de țară coboară până în primele veacuri creștine, în timpul strămoșilor noștri daco-romani, când se pare că exista un scaun vlădicesc la Morisena (azi Cenad, jud. Timiș), unde s-au descoperit urmele unei bazilici din secolele IV-VI, precum și un număr de obiecte paleo-creștine. În primii ani ai veacului al XI-lea, un conducător local, cu numele Ahtum sau Ohtum, a ridicat o mănăstire la Morisena, cu ”călugări greci”, adică ortodocși, trecută nu peste mult timp în stăpânirea unor cșlugări latini. În veacurile al XIV-lea și al XV-lea, știm că preoții și credincioșii români de aici s-au confruntat cu o puternică acțiune prozelitistă a Bisericii catolice, sprijinită de regii Ungariei, urmărindu-se, prin aceasta, catolicizarea și deznaționalizarea strămoșilor noștri. Același lucru l-au încercat și calvinii în veacurile al XVI-lea și al XVII-lea. În ciuda acestor vitregii ale vremurilor, preoții și credincioșii români din Banat au stat tari în credința lor ortodoxă, împotrivindu-se oricăror încercări de înstrăinare de neam, de limbă și de credință. În veacurile XIV și XV ființau mai multe mănăstiri și biserici ctitorite de cneji, preoți și credincioșii ortodocși români din aceste părți. Dar, în 1552, partea apuseană a Banatului a căzut sub stăpânire turcească, fiind prefăcută într-un ”pașalâc”, cu sediul la Timișoara. Mai bine de un veac și jumătate au suportat românii bănățeni acest jug străin asupritor. Abia către sfârșitul veacului al XVII-lea, armatele imperiului austriac au început să elibereze o seamă de teritorii din Europa centrală de sub stăpânirea turcească. În această situație, Banatul – în care s-au dat ani în șir lupte pustiitoare între cele două mari împărății -, a fost eliberat, în 1718, dar a trecut, tot atunci, în stăpânirea imperiului austriac al Habsburgilor, rămânând în această stare până în 1918.
Încă din primii ani ai veacului al XVII-lea, se cunosc cu numele mai mulți vlădici ortodocși în Banat, avându-și scaunul în Timișoara. Între ei a strălucit, prin viața și lucrarea lui duhovnicească, Sfântul Ierarh Iosif supranumit ”cel Nou’‘. Știrile despre acest sfânt ierarh sunt foarte sărace. Unii spun că s-ar trage dintr-o familie de ”vlahi” din părțile Dalmației, alții dimpotrivă, îl consideră un localnic. De tânăr s-a închinoviat în mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, fiind călugărit sub numele Iosif, în locul celui de Iacob, primit prin Taina Sfântului Botez. Îndeplinește, cu aleasă râvnă, mai multe ascultări – între care și cea de preot slujitor – în câteva mănăstiri atonite. În 1650, cu binecuvâantarea patriarhului din Constantinopol, deși foarte înaintat în vârstă, a fost rânduit mitropolit al Timișoarei. Presupunem ca a fost hirotonit arhiereu de către patriarhul sârb de la Ipek, care, pe atunci, purta grija duhovnicească a credincioșilor ortodocși din teritoriile aparținătoare Iugoslaviei de azi și din Banat, ocupate atunci de turci. A păstorit la Timișoara numai trei ani, deci până în 1653, timp în care a pus rânduială în viața bisericească, a hirotonit preoți, a întărit în Ortodoxie pe credincioșii bănățeni.
Autoritatea sa este foarte mare, mai ales că din timpul vieții sale a fost considerat sfânt și făcător de minuni. La un moment dat, în toamna anului 1653, cetatea Timișoarei este supusă unui lung jaf și distrugeri din partea turcilor care nu au fost mulțumiți până nu au dat foc orașului. Episcopul, deși bătrân – avea pe atunci peste 80 de ani, nu a fugit ca un fricos, ci a stat ca un viteaz, biruind puterea focului prin rugăciune, căci Dumnezeu a trimis ploaie năprasnică și astfel întinderea focului s-a oprit. Toți credincioșii Timișoarei s-au bucurat și au recunoscut că episcopul lor a fost ascultat de Dumnezeu, căci focul a fost stins prin rugăciunile fierbinți ale bătrânului ierarh. Și turcii s-au înspăimântat când au văzut că pe cerul senin norii s-au adunat și ca Sfântul Ilie pe muntele Carmei, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou a dat ploaie pe pământ.
Pompierii militari și civili și-au ales ca ocrotitor și izbăvitor pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou tocmai datorită calităților pe care bătrânul ierarh le-a avut de ascultător și smerit, dar mai ales de viteaz și biruitor în lupta cu puterea focului. În ziua de 15 septembrie se cere o cinstire deosebită pentru Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș și mai ales pentru pompieri, care mereu sunt prezenți și ne apără de tot răul, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de încălcarea noastră de alte neamuri, de pericolul războiului și de toate necazurile și nevoile noastre.
Vârsta înaintată l-a făcut să se retragă din scaun și să se așeze la mănăstirea Partoș, ridicată prin secolul al XV-lea, situată în apropierea graniței româno-iugoslave de azi, pe valea Bârzavei. A îndrumat și aici duhovnicește pe cei care-l certau, săvârșind slujbe tămăduitoare de boale trupești pentru cei aflați în suferință. Se spune că încă înainte de mutarea sa la cele veșnice, Dumnezeu l-a învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor. La Partoș a mai trăit încă trei ani, până în 1656, când Domnul l-a chemat la Sine, așezându-l în ceata aleșilor Săi.
Despre sfârșitul său avem câteva știri. Astfel, piatra sa de mormânt, aflată la mănăstirea Partoș, a fost citită în secolul trecut, având următorul cuprins: ”Prea sfințitul Iosif cel Nou, a fost mitropolit al Timișoarei”. O știre ceva mai bogată ne oferă o însemnare pe un Minei slavon, aflat azi la Episcopia ortodoxă sârbă din Vârșeț: ”Această carte este a mitropolitului chir Iosif al Timișoarei, la anul 1655… care de bună voie a părăsit eparhia, retrăgându-se la mănăstirea Partoș, unde a trăit câțiva ani, apoi s-a mutat la viața veșnică, unde se odihnesc sfinții”. O însemnare mai târzie pe o Evanghelie – aflată azi la Vicariatul ortodox sârb din Timișoara – arată că a fost dăruită mănăstirii Partoș ”unde este așezat trupul Sfântului vlădică Iosif”. În 1782, un preot bănățean a pictat o icoană a sa, care a fost așezată apoi deasupra mormântului său de la Partoș. O inscripție de pe icoană arată că ea reprezintă pe ”Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”; dar pe aceeași icoană era scris și ”troparul” său cu următorul cuprins: ”Din tinerețe te-ai supus cu totul Domnului, în rugăciuni și nevoințe și în posturi, chipul bunătății fiind. Pentru aceasta Dumnezeu văzând osârdia ta cea bună, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea, și după moarte, cinstit trupul tău întreg și nestricat s-a păstrat Sfinte Iosife, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare celor ce cu credință și dragoste săvârșesc sfântă pomenirea ta”.
Iată numai câteva mărturii din care se desprinde că mitropolitul Iosif era considerat de români ca ”sfânt” îndată după mutarea sa la Domnul. Un preot bănățean care i-a cercetat viața și nevoințele, scria, în urmă cu 60 de ani, că la mormântul lui se petreceau adeseori fapte mai presus de fire. ”Poporul din împrejurimi și din depărtări mari – scria el – își aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoșului, ca sa se atingă de mormântul sfântului, ori să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Și mulți au aflat alinare suferințelor și mângâiere sufletească la mormântul Sfântului Iosif”. Între altele, tradiția spune că fiica lui Marcu Mutiu, primarul Timișoarei, s-a vindecat de o boală de care suferea de multă vreme, la mănăstire. În semn de recunoștință, acest credincios a ridicat la Partoș, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, – alături de biserica veche a mănăstirii, în care slujise și alesul ierarh Iosif-, una nouă, încăpătoare, care dăinuiește până azi.
Cunoscând aceste lucruri, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se purceadă la ”canonizarea” oficială a Sfântului Ierarh Iosif. Acest act s-a săvârșit în zilele de 6-8 octombrie 1956, în catedrala mitropolitană din Timișoara, unde i-au fost așezate sfintele moaște, spre a fi cinstite cu toată cuviința de către binecredincioșii creștini. S-a hotărât ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 15 septembrie a fiecărui an. În această zi a fost trecut în calendar, precum și în slujba din Minei. S-a alcătuit apoi un frumos Acatist în cinstea sa, în care îi sunt preamărite virtuțile și viața sa fără de prihană. Nu peste mult timp, în anul 1965, Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Sârbe a hotărât ca numele lui să fie introdus în calendarele și slujbele acestei Biserici surori, ca mărturie venerației de care se bucură în întreg Banatul și chiar în afara lui.
”Făcătorule de minuni, Sfinte Iosife, precum în vremea viețuirii tale pe pământ, prin rugăciunile tale ai izbăvit pe păstoriții tăi de tot felul de primejdii, așa și astăzi, trimite mila ta celor ce locuiesc în țara aceasta, rugându-te lui Dumnezeu să dăruiască tuturor cele de trebuință și pace lumii, pentru ca împreună cu tine să-i cântăam Lui Aliluia”. (Din Acatistul Sfântului Ierarh, Condacul 12).
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu
„Sfinți daco-romani și români”, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iasi, 1994
Observație– Revista Agenda Pompierului, oferă cititorilor lor în dar, cu acordul autorilor, cartea „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș . Volumul a fost lansat pe 13 Septembrie, anul 2013, de Ziua Pompierilor din România.
Pompierii Români - Servicii comunitate 