Ionuț Ungureanu

Ionuț Ungureanu la 24 de ani a murit la Dragonul Roșu

Era iadul pe pământ.

Clădirea roşie şi tot ce era în ea ardeau cu furie, iar fumul gros se înălţa într-o coloană care, după ce s-a luminat de ziuă, avea să se vadă din toate colţurile oraşului. Pompierii dădeau cu apă, dar parcă dădeau cu benzină, pentru că nu puteau să coboare temperatura suficient încât să împiedice plasticele să se reaprindă.

.

Ardeau mai mult de două din cele cinci hectare pe care se întinde una dintre clădirile complexului Dragonul Roşu, un centru comercial mamut din estul Bucureştiului, în care se vând obiecte din plastic, textile şi aparatură casnică. Incendiul, provocat de un scurt-circuit, fusese anunţat la ora 04:23, pe 26 mai 2010, şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Municipiului Bucureşti (ISUMB) trimisese mai întâi echipaje de pompieri de la Fundeni, subunitatea responsabilă de zonă. Până la 05:30 aveau să fie chemate autospeciale cu apă şi spumă, autoscări şi ambulanţe de la alte trei detaşamente, de la Grupul Special de Salvatori (un departament de descarcerări şi salvări de persoane) şi de la SMURD. Până la sfârşitul zilei, numărul maşinilor de intervenţie avea să crească la 34, iar cel al pompierilor care luptau cu focul la peste 150. Ultima maşină a plecat după 200 de ore, adică după mai bine de opt zile.

Era cel mai mare incendiu din Bucureşti în ultimii 30 de ani. Compania de asigurări Generali avea să plătească firmei care deţine complexul, Niro Investment, o primă de peste 13 milioane de euro, cea mai mare despăgubire plătită vreodată în România.

Dintre cei peste 150 de pompieri, şapte s-au intoxicat cu fum după ce au intervenit fără aparate de respirat, pentru că la un moment dat li se terminaseră buteliile. Altul, Dumitru Comşa, a ajuns în comă la spital, cu arsuri de gradul trei pe 60 la sută din suprafaţa corpului. Iar Ionuţ Ungureanu nu s-a mai întors niciodată la subunitate.

Sergentul major Ungureanu nici nu a vrut să meargă la intervenţie. Tocmai ieşise din gardă – asigurase paza subunităţii sale, Detaşamentul Dămăroaia, între 12 şi 3 dimineaţa – şi îi spusese şefului de tură că îl doare spatele. Pentru că trăgea mult de fiare ca să-şi menţină forma fizică, suferise o tasare între vertebrele C3 şi C4 şi avea uneori dureri. Îl dăduse un coleg cu un unguent, Puterea ursului, dar nu îi trecuse. Dar, pentru că tura lui se încheia abia la 8, a ascultat ordinul şi a urcat în autospecială supărat că nu primise învoire de la superior. Tocmai pentru că nu-l mai văzuse aşa – nu se enerva aproape niciodată, era împăciuitor şi politicos – unul dintre colegi nici n-a îndrăznit să-şi ceară cizmele de intervenţie de sub scaunul lui Ungureanu. Sergentul major a tăcut tot drumul de aproape 15 kilometri din cartierul Bucureştii Noi, unde era subunitatea, până în Voluntari, la incendiu.

Cele două echipaje trimise de la Dămăroaia au ajuns printre primele la Dragonul Roşu, la 05:40. Priorităţile la intervenţie, conform regulamentelor oricărui serviciu de pompieri din lume, sunt, în ordine, salvarea oamenilor şi a animalelor, limitarea arderii şi stingerea. Cum complexul era gol, nu aveau pe cine să salveze, dar au fost trimişi imediat înăuntru să încerce să oprească extinderea focului. Când cei 10 pompieri de la Dămăroaia au intrat în clădirea 5, flăcările erau încă departe. Purtau echipamentele de intervenţie, costume groase menite să-i protejeze, aveau căşti şi aparate de respirat şi cărau furtunuri care îi legau de autospeciale, pentru că hidranţii clădirii nu funcţionau.

.

În acelaşi timp, alte echipaje interveneau şi în interior şi în exterior, cu tunuri cu apă şi spumă sau direct de la sol, cu furtunul. Tabla din care erau făcuţi pereţii şi acoperişul se contorsionase şi aerul ardea ca într-un cuptor.

Pe la 07:30, după aproape două ore în care pompierii din Dămăroaia au încercat să limiteze focul, spaţiul în care erau s-a umplut de un fum teribil, prin care nu mai vedeau nimic. Deodată s-a auzit o bubuitură puternică, au început să cadă bucăţi din acoperiş şi grinzi metalice şi aerul a luat foc – un fenomen rar numit flashover, care apare din cauza gazelor inflamabile, emanate de obiecte la temperaturi înalte.

Iniţial, s-au aruncat la pământ ca să se ferească de flacără. Apoi, în haosul momentului, fiecare om a încercat să iasă pe unde a putut. Când au văzut ce se întâmplă, comandanţii au ordonat încetarea oficială a intervenţiei în interior şi recuperarea echipamentelor.

Pompierii ieşiţi au început să tragă furtunurile din clădire. Un servant rămas înăuntru s-a agăţat de unul dintre ele şi s-a lăsat târât afară, cu hainele arzând. Ungureanu şi Comşa, care acţionau împreună mai departe de intrare, nu au mai găsit drumul. Comşa a străbătut prin flăcări hala şi a ieşit prin celălalt capăt. Avea echipamentul în flăcări, masca topită pe faţă, casca roşie carbonizată şi mâinile arse până la os. Pompierii în mijlocul cărora a ieşit i-au desfăcut costumul şi i-au scos masca tânărului de 22 de ani, îngroziţi de urletele lui de durere. Înainte să leşine, Comşa le-a spus că mai e cineva înăuntru.

Nimeni nu ştie cum a murit Ungureanu. Nimeni nu ştie pentru că Ungureanu a murit singur.

Au putut să intre abia peste câteva ore, făcând un culoar de siguranţă cu furtunurile, printre focarele care ardeau. Când l-au găsit, avea piciorul drept rupt şi capul şi mâinile carbonizate. Nu mai avea nici mască de oxigen, nici cască. Butelia din fibră de sticlă a aparatului de respirat era deformată de la căldură. Dacă ar fi explodat, n-ar mai fi găsit nicio urmă din el.

Avea mâinile strânse la piept, de parcă s-ar fi apărat de ceva, dar nu era nimic pe el, nicio grindă, niciun perete. E posibil să-şi fi rupt piciorul când a bubuit clădirea şi de aceea să nu-l fi putut urma pe Comşa. E posibil să-şi fi scos masca pentru că plasticul din care e făcută s-a topit la flashover şi nu a mai suportat-o pe faţă. E posibil să se fi dezorientat şi să se fi pierdut de Comşa şi abia apoi să-şi fi rupt piciorul pentru că nu vedea pe unde mergea. Nimeni nu ştie. Şi nimeni nu va şti vreodată.

La un an de la moartea lui, ancheta nu e încă finalizată, nu există vinovaţi şi nici consolare. Pompierii, care cred că ce i s-a întâmplat lui Ungureanu putea să i se întâmple oricăruia dintre ei, aşteaptă o rezolvare care să îi ajute să înțeleagă această tragedie. Familia, rămasă fără sprijinul lui, aşteaptă ca autorităţile să-şi îndeplinească promisiunile făcute la înmormântare.

Ungureanu s-a născut pe 30 noiembrie 1986, primul fiu al lui Marin şi al doilea al Florinei. Pe vremea aceea nu se sărbătorea Sfântul Andrei şi familia i-a zis Ionuţ, după naş, şi Cristian, după portarul echipei F.C. Argeş, Gheorghe Cristian. Familia locuieşte în comuna Valea Mare, judeţul Olt, o localitate întinsă, cu trei biserici, la vreo 10 kilometri de Slatina. Pe atunci, tatăl lucra la fabrica de aluminiu din Slatina, iar mama era casnică. Familia s-a mărit, în 1989, cu încă un băiat, Iulian.

Ionuţ a învăţat bine. Când s-au schimbat notele în calificative la clasele primare, a venit acasă plângând de ruşine că luase un 7. Când colo, luase F.B., adică foarte bine, dar fusese prea tulburat de posibilitatea eşecului ca să-şi dea seama. A intrat la cel mai bun liceu din Slatina (conform procentului de admişi la facultate), Colegiul Naţional Ion Minulescu, la profilul Ştiinţele Naturii. În copilărie voia să se facă poliţist, dar, pe măsură ce a crescut, şi-a dorit să fie medic veterinar.

După ce-a terminat, în 2005, a venit cu Marin la Bucureşti şi a depus dosare la Medicină Veterinară şi la Inginerie Mecanică, la Politehnică. A fost acceptat la amândouă şi a ales, împreună cu familia, să meargă la Politehnică. Avea o curiozitate înnăscută să desfacă şi să vadă cum funcţionează computerele – vecinii veneau adesea la el să le rezolve problemele. Părea o carieră potrivită şi de viitor.

Mergea acasă la fiecare două săptămâni, întotdeauna cu trenul sau cu autocarul. Cea mai mare teamă a tatălui era să nu păţească băiatul ceva pe drum. După ce, la opt ani, şi-a pierdut tatăl într-un accident de circulaţie, Marin nu voia ca fiul să ia microbuzul sau vreo ocazie.

În 2007, când situația financiară a familiei s-a înrăutățit, Ionuţ a început să-şi caute de muncă. Marin e pensionar și suferă de o serie de afecţiuni psihice care necesită frecvent spitalizare şi medicamente scumpe, iar Florina are la rândul ei o boală cronică pentru care are nevoie de tratament. Cum Iulian era încă în liceu, Ionuț era singurul care putea să-și ajute familia. O cunoştinţă, întâlnită întâmplător în tren, i-a spus că lucrează la pompieri şi că e o meserie frumoasă şi plătită decent. În vară, Ionuţ şi-a depus dosarul, a luat testele şi a trecut cu uşurinţă probele – făcea culturism din liceu şi avea o condiţie fizică excelentă. A întrerupt facultatea cu gândul să o termine după pregătirea de pompier. La 1 septembrie 2007, subofiţer cu grad de sergent major, intra pe poarta Detaşamentului Dămăroaia, subunitate a Grupului de Intervenţie Nr. 2 al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Dealu Spirii” al Municipiului Bucureşti.

Fotografie din arhiva familiei Ungureanu. Ionuț este primul din stânga. Dumitru Comșa este al doilea.

„S-a bucurat foarte mult când a intrat la pompieri”, îşi aminteşte mama. Era mândru că fusese ales între atâţia candidaţi, că purta uniformă, că putea să trimită bani familiei. A continuat să vină acasă la fel de des, acum câte trei zile la rând, că lucra în ture de 24 cu 72 de ore. Îşi aducea întotdeauna greutăţile şi făcea exerciţii în fiecare zi. O întreba mereu pe Florina: „Mamă, m-am mai îngrăşat sau am mai slăbit?”, adică dacă a pus sau nu masă musculară.

Pe 24 mai 2010 a plecat pentru ultima oară spre Bucureşti. Ca de obicei, familia şi Adiţă, un câine cafeniu agitat, cu neamuri şoricăreşti, l-au condus până la şosea. Au făcut pe jos cei doi kilometri şi au stat cu el până a venit autocarul. Când a ajuns acasă, a sunat-o pe mama, cum făcea mereu, ca să nu stea îngrijorată. Dimineaţa următoare a intrat de serviciu.

Familia lucra la câmp când, pe la 12, a sunat telefonul lui Iulian. „Domnul Ungureanu? Condoleanţe.” Iulian nu ştie cine era; cum a auzit cuvântul l-a apucat tremuratul. I-au spus că îi aşteaptă acasă.

La poartă îi aşteptau primarul, colonelul Gheorghe Năstasie – inspectorul-şef al ISU Olt –, o ambulanţă SMURD şi presa locală, pe care pompierii încercaseră să o întreacă până la familie. Din momentul în care s-a ştiut că a murit un pompier, asta a fost prima lor grijă – să dea vestea familiei înaintea presei. Era clar, fiind plin de echipe de televiziune la Dragonul Roşu, că numele lui nu avea să rămână secret prea mult. (Unul dintre colegii de la Dămăroaia, de pe altă tură, aflase încă de la nouă dimineaţa, tocmai când se pregătea să-l sune pe Ungureanu să-l întrebe cine murise.)

„Au spus să trimit urgent pe cineva să anunţe familia, dar am considerat că e de datoria mea să o fac”, spune astăzi colonelul Năstasie. „Nu e un lucru obişnuit să anunţi moartea unui om atât de tânăr.”

Momentul a fost imortalizat de presă în toată brutalitatea lui. Imagini cu Florina urlând prăbuşită pe jos, lângă gardul vechi şi strâmb al casei lor, cu Marin ţinându-se ameţit de o ulucă, cu Iulian plângând, acoperindu-şi tot timpul faţa, au apărut şi la ştirile TV şi în ziare. Povestea pe care o spuneau toate era că Ungureanu a murit strivit de un tavan în flăcări şi că, înainte să fie prins sub dărâmături, l-a împins pe Comşa şi l-a salvat de la moarte. Asta a fost versiunea oficială a ISUMB, păstrată şi azi pe site-ul instituţiei într-o pagină dedicată lui Ungureanu. (Pompierii care l-au scos din clădire spun că nu era nimic căzut pe el, dar, până la finalizarea anchetei Parchetului Militar, aceasta rămâne povestea oficială.)

A doua zi, Iulian a venit la Bucureşti la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” să îl recunoască. Era o formalitate, dar Iulian voia să-l vadă, chiar și ars dincolo de recunoaștere. Altfel n-ar fi crezut.

Câteva ore mai târziu, sicriul a fost depus pe catafalc la Detașamentul Dămăroaia, învelit în steag, cu chipiul, galoanele de sergent major şi o cască de pompier aşezate deasupra, pentru a i se da onorul militar. În spatele coşciugului, sprijinit de una din porţile garajului, Iulian nu a plâns şi nu s-a mişcat deloc. Au plâns însă subofiţeri tineri, care nu-şi puteau controla tremurul bărbiei când soborul de preoți îi cânta numele sau când superiorii îl pomeneau în discursuri.

Lângă sicriu era portretul lui Ungureanu de când a devenit pompier, modificat însă absurd pentru a reflecta avansarea lui post-mortem: în loc de galoanele de sergent major, epoleţii arătau tresa subţire de sublocotenent.

Sub ochii a sute de pompieri din tot Bucureştiul, colonelul Stelian Duduş, inspectorul-şef al ISUMB, a elogiat sacrificiul lui Ungureanu şi fapta sa bravă de a-l fi salvat pe colegul Comşa şi a propus ca Grupul de Intervenţie nr. 2 să primească numele acestuia. Nu ar fi prima oară când memoria unui pompier e comemorată aşa: Grupul de Intervenţie Nr. 1 se numeşte „Lt. Col. post mortem Adrian Barbu” în onoarea unui comandant care, în 1997, a fost înjunghiat de un bărbat care îşi dăduse foc la casă. Barbu şi lt.-colonelul post mortem Dumitru Petrescu, care a fost împuşcat la Revoluţie în timp ce apăra Academia de Înalte Studii Militare, sunt singurii pompieri care au murit la datorie în ultimii 45 de ani în Bucureşti. Niciunul nu a murit însă în foc.

Înmormântarea a avut loc a doua zi, pe 28 mai, la Valea Mare, în cimitirul din deal. Ungureanu a fost depus în cripta unor rude pentru că familia lui nu avea cavou. Au venit ministrul de atunci al administraţiei şi internelor, Vasile Blaga, inspectorul general de atunci al IGSU, generalul Vladimir Secară, Duduş, Năstasie, prefectul de Olt, sute de pompieri din Bucureşti şi din judeţele apropiate. ISU Olt s-a ocupat de o parte a organizării, în special lucrurile care ţin de înmormântare, ISUMB a adus fanfara şi garda de onoare. A vorbit iar Duduş, care a slăvit curajul şi dăruirea lui Ungureanu. Părinţilor li s-a făcut rău şi echipaje SMURD au intervenit ca să le dea primul ajutor. Ministrul Blaga şi generalul Secară i-au promis lui Iulian că va fi angajat la ISU pentru a avea un venit stabil şi pentru a-i putea lua locul fratelui său ca susţinător al familiei. E o practică obişnuită, i-au spus, aşa se face şi în Ministerul Apărării Naţionale, şi în MAI, pentru a proteja familiile celor căzuţi la datorie.

Totul a fost aşa cum merita un erou.

Printre colegi, însă, care au realizat pentru prima oară de unde venea Ungureanu – sărăcia în care crescuse, cât se străduise să facă ceva cu viaţa lui, ce şansă nesperată fusese acceptarea în rândul pompierilor – începuse deja să apară o neliniște. În reportajul Pro TV de la înmormântare, unul spune: „A murit pentru nişte haine, pentru lucruri materiale care n-au nicio valoare”. Altul mi-a spus că a încălcat ordinul de a se îmbrăca în uniformă pentru că „i-a fost silă”. Nu de sacrificiul lui Ungureanu sau de faptul că i se dădea onorul militar, ci de absurdul morţii lui. Iar pompieri de la un alt grup mi-au povestit că, la trecerea superiorilor lor, ministrul şi inspectorul-şef, s-au întors cu spatele, în semn de dispreţ faţă de un sistem nepregătit pentru incendii atât de puternice precum cel de la Dragonul Roșu.

În Statele Unite, la o populaţie de 300 de milioane de locuitori, mor în fiecare an cam 90 de pompieri profesionişti şi voluntari. Şi în România s-au întâmplat accidente grave, din care cel mai cunoscut este cel de la Mihăileşti, din 2004, când şapte pompieri au murit în urma exploziei unui TIR cu azotat de amoniu. La Constanţa, în 2007, un pompier a murit căzând în gol de la etajul şase, după ce coarda care îl asigura s-a rupt. Accidentul a dus la schimbarea regulamentului de intervenţie şi la interzicerea folosirii corzii. Cel mai recent, anul trecut, au murit patru pompieri-scafandri, în diferite accidente prin ţară. La Bucureşti, însă, deşi pompierii de aici sunt responsabili de 35 la sută dintre intervenţiile la nivel naţional, o asemenea pierdere nu s-a mai întâmplat de la înjunghierea lui Barbu. Această situație e, în acelaşi timp, de mirare şi de înţeles.

Structurile de intervenţie ale ISUMB funcționează cu 65 la sută din personalul necesar – odată cu criza, în 2008, s-au întrerupt angajările. În prezent sunt 2.600 de pompieri şi personal SMURD la aproximativ 65.000 de intervenţii pe an. Aproape toate autospecialele pompierilor (87 la sută) şi-au depăşit de două ori termenul de casare. Aproape toate autoutilitarele noi sunt cumpărate de primăriile de sector, nu de minister, şi împrumutate subunităţilor care acţionează în aria lor. Echipamentele pompierilor sunt şi ele uzate fizic şi moral: nomexurile (costumele de intervenţie care teoretic îi protejează de apă) au cinci ani vechime şi se udă repede (iarna fac deseori hipotermie până se întorc la subunitate); cizmele sunt în mare majoritate din cauciuc şi se topesc sau sunt străpunse uşor de cioburi; căştile sunt, multe dintre ele, din plastic ieftin şi nu îi protejează de obiectele care cad; mănuşile sunt proaste, se udă şi le provoacă arsuri pe mâini (mulţi îşi cumpără singuri mănuşi sau cizme de calitate mai bună). Nu există sisteme de comunicaţii când merg la intervenţii – se sună pe telefoanele personale şi de serviciu, în loc să vorbească prin staţii, ceea ce le-ar uşura munca. Accidentele de muncă provocate de echipamentele proaste (electrocutări, arsuri, tăieturi) sunt frecvente, chiar dacă nu sunt raportate.

În ciuda lipsei unor dotări la zi, n-a murit nimeni în foc, asta în condițiile în care incendiile au fost tot mai multe și mai devastatoare. Disciplina militară în care lucrează şi trăiesc face procesele meseriei foarte riguroase: servanţii (subofiţerii) fac pregătire fizică tot timpul iar numărul mare de intervenţii, poate şi 10 într-o tură, le-a dat suficientă experienţă chiar şi celor angajaţi recent – adică majorităţii lor. Faptul că siguranţa personală nu a fost niciodată o problemă i-a ajutat să ignore neajunsurile materiale.

Până la moartea lui Ungureanu.

Plutonierul major Constantin Gîlcă, 38 de ani, un bărbat înalt, lat în umeri şi sigur pe el, vorbeşte cu un amestec de patimă şi tristeţe despre zilele acelea. A fost printre cei care l-au scos pe Ungureanu din Dragonul Roşu – a intrat după el fără aparat de respirat şi aşa a ajuns la rândul lui la spital, intoxicat cu fum. I-au măsurat toxicitatea din plămâni şi apoi l-au lăsat să plece acasă, pe propria răspundere (doar doi dintre cei şapte pompieri intoxicaţi au rămas în spital mai mult de o zi).

Dar Gîlcă, rămas doar în lenjerie şi halatul de hârtie de la Spitalul Floreasca, s-a întors la subunitate şi s-a dus în dormitor. A luat lucrurile lui Ungureanu – haina de instrucţie, care era pe pat, şi perna – şi abia apoi s-a dus acasă, la soţia îngrijorată şi la cele două fetiţe. N-a vrut să le lase acolo, ca nu să dispară. În buzunarul de la haină a găsit două zaruri mari. Nu ştie nici acum ce făcea Ionuţ cu ele. Perna a luat-o ca să-l viseze.

Gîlcă l-a plăcut pe Ungureanu de când a venit la Dămăroaia că era liniştit, în banca lui, şi că era sportiv. Mergea de trei-patru ori pe săptămână la o sală de lângă apartamentul în care locuia. Mânca sănătos – într-un filmuleţ făcut chiar de Ionuţ la un grătar în subunitate, e singurul care mănâncă piept de pui, nu mici, cârnaţi şi ceafă de porc – şi lua proteine pentru a-şi păstra masa musculară. Ajunseseră să-i spună Johnny Muşchi.

Crescut tot într-o localitate mică din Olt, Gîlcă l-a considerat un frate mai mic. Ieşea cu el în parc cu rolele, îl chema la ei acasă, vorbeau pe messenger. „L-am învăţat cam tot ce trecusem eu prin viaţă până la ziua fatală, ce greşeli făcusem”, spune el. Multă vreme după ce a murit Ionuţ, a continuat să-i dea buzz. Spre deosebire de colegii lui, care nu mai vorbesc de Ungureanu pentru că „se întristează”, Gîlcă crede că vorbind se spală durerea. „Am un gol imens în inima mea, mă simt distrus de ce s-a întâmplat. Un copil aşa de fraged, nici nu intrase bine în viaţă şi s-a dus.” Înainte de Dragonul Roşu, lui Gîlcă i se aprobase transferul la SMURD ca paramedic – chiar dacă sunt mai multe intervenţii pe tură, riscurile sunt mai mici şi naşterea celui de-al doilea copil, în 2009, l-a făcut mai precaut – dar după moartea lui Ungureanu a renunţat. „M-am simţit într-un fel obligat să rămân aici, din respect pentru el.”

Un alt coleg, care a vorbit sub protecţia anonimatului, regretă că nu a apucat să-şi ia la revedere. Lucra în tura de după şi s-a trezit în dimineaţa aceea pe la patru. Acum spune că dacă ar fi ştiut că era incendiu la Dragonul Roşu, l-ar fi sunat să îi spună să aibă grijă. Ştie că asta nu ar fi făcut nicio diferenţă, dar măcar ar fi apucat să mai vorbească o dată cu el. La fel ca tuturor subofiţerilor cu care am vorbit, și lui îi este greu să accepte ideea că unul dintre ei a murit la intervenţie: „Înţeleg să te calce maşina, să-ţi cadă o cărămidă în cap pe stradă, dar să mori aşa la incendiu? Nu se poate.”

Pompierii nu se gândesc la moarte când sună alarma. „Ne gândim să stingem focul ăla, cât mai bine, mai repede şi să încercăm să salvăm cât mai multe bunuri”, spune Gîlcă. Locotenentul Costel Burlibaşa, locţiitor-comandantul de la Dămăroaia, completează pragmatic: „Primul gând al meu e «dă, Doamne, să nu fie cine ştie ce acolo». Că nu ştii despre ce e vorba, doar aşa în mare: arde o maşină, iese fum dintr-un apartament… Dar nu ştii dacă iese fum că a uitat cratiţa pe aragaz sau iese că îi arde toată casa.”

După Ungureanu, moartea a început să facă parte din realitate.

„Prin ce-am trecut noi în primele ture nu doresc să treacă nimeni, niciodată”, spune plutonierul Claudiu Vlad, coleg de echipaj. „Trebuia să trăim cu gândul ăla, că veneam la muncă, vedeam lumânări aprinse în faţă la companie şi, în loc să-l vezi pe el, era o poză cu negru.” Poza cu negru e pusă pe cabina de la intrarea în subunitate şi pe parbrizul tuturor autospecialelor de la Dămăroaia, dar și pe aproape toate maşinile de intervenţie din Bucureşti. „Te-aşteptai să apară în orice moment”, adaugă Burlibaşa.

Unii chiar s-au temut de asta. Nu mai ieşeau noaptea din dormitor, să nu-l întâlnească pe holuri. Gîlcă n-a putut să adoarmă aproape o lună după moartea lui şi a avut, la fel ca ceilalți colegi, coşmaruri, simptome clasice ale tulburării de stres post-traumatic, TSPT. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu pompierii care l-au salvat pe Comşa, au stins flăcările de pe el şi i-au scos masca topită. Un ofiţer apropiat grupului povesteşte că, multă vreme după incendiu, când li se cereau detalii pentru anchetă, tremurau şi plângeau fără să se poată controla.

Locotenentul Cristian Tarbu, şeful structurii de psihologie de la ISUMB, psiholog specialist în apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, spune că a făcut intervenţia post-traumă la trei-cinci zile după moartea lui Ungureanu, urmată de evaluare la trei şi şase luni după incident, şi că doi dintre colegi au avut nevoie de consiliere vreme mai îndelungată. De asemenea, spune că a urmărit să întărească coeziunea echipei şi ceea ce el numeşte „spiritul de armă”, adică simţul datoriei.

Colegii lui Ungureanu spun însă că psihologul a făcut doar o evaluare formală, o singură dată, şi că „şi-au lins singuri rănile”. Şi au găsit soluţiile cele mai comode. „Nu e bine nici să ţii în tine, nici să vorbeşti”, spune sergentul major Florin Bratu. „Atunci, după, am vorbit ce-am vorbit şi, după ce am văzut că ne face rău, nu am mai vorbit.”

Psihoterapeutul Răzvan Bălan, care e specializat şi în apărare şi siguranţă naţională şi a lucrat în structuri militare mulţi ani înainte să devină psiholog, spune că intervenţia post-traumatică trebuie făcută imediat, dar numai de psihoterapeuţi care ştiu să conducă un astfel de proces (Tarbu, conform acreditării de la Colegiul Psihologilor, singura instituţie care dă drept de practică în profesia sa, are numai competenţe de apărare – pregătire pentru misiuni, evaluare, asistenţă psihologică – nu şi de psihoterapie). Altfel, se poate face mai mult rău decât bine. În lipsa unei intervenții eficiente, cei afectați pot suferi de tulburări de panică, depresii, nevroze şi, în ultimă instanţă, le poate fi afectat modul în care îşi fac meseria.

La Valea Mare, Ionuţ e omniprezent. Camera lui e un altar cu nenumărate fotografii în ramă – serios în toate în afară de una, în care e în uniforma de instrucţie, în curtea subunităţii, şi zâmbeşte. Lucrurile lui – televizorul, orga la care învăţase singur să cânte, telefonul – sunt puse sub masa din cameră şi nu se atinge nimeni de ele. Le-au fost aduse toate în ziua înmormântării, din apartamentul pe care Ionuţ îl împărţea cu un coleg. Plus un pat, haine, uniforme, chiar şi mâncarea pe care i-o făcuseră pachet şi din care nu apucase să mănânce.

Casa familiei Ungureanu e mică şi are nevoie de reparaţii. Înăuntru miroase a fum din cauza coşurilor proaste și afară, a curte de ţară, plină de animale. Gardul e şubred şi strâmb. Nu au bani pentru îmbunătăţiri între pensia lui Marin, ce câştigă Iulian muncind cu ziua în construcţii şi toate pomenile şi ritualurile pe care le au de săvârşit.

Ziua de Paşti a fost mai grea decât altele. Marin a plecat de acasă de mai multe ori și ştiau de unde să-l ia: de la mormânt. Florina şi Iulian îl aduceau înapoi acasă şi peste ceva vreme iar se ducea. Îl jelea, aşa cum face în fiecare zi, aşa cum face în poeziile pe care i le scrie, care se încheie întotdeauna cu învierea lui: „Poate Domnul Iisus Hristos/ şi Maica Domnului, Fecioara Maria,/ să îţi desfacă capacul/ şi să te aducă în viaţă, viaţă, viaţă/ şi sănătos acasă”.

Toată comuna crede că familia s-a îmbogăţit de pe urma banilor de la pompieri. Când îi mai prind la cimitir, vecinii îi întreabă dacă au mai primit vreo tranşă. Dar tot ce a primit familia de la ISUMB au fost drepturile salariale ale lui Ionuţ (salariul de bază, fără normă de hrană şi sporuri) pe 10 luni, cum prevede legea, în jur de 10.000 de lei. În rest, colegii din toate grupurile de intervenţie au pus mână de la mână şi i-au dat banii strânși direct lui Iulian, la înmormântare.

Dacă Ionuţ ar fi avut asigurare de viaţă, banii nu ar fi fost o problemă aşa de mare pentru familie. Măcar ajutorul material pe care îl primeau de la el putea fi suplinit prin despăgubirea de deces. Dar pompierii nu au asigurări de viaţă. Ministerul Administraţiei şi Internelor nu are buget pentru aşa ceva şi nici nu va avea curând – la începutul lui iunie 2011, din cauza problemelor financiare, a tăiat aproape complet norma de hrană a tuturor angajaţilor, ceea ce a dus la scăderea salariilor servanţilor de la 1.500 la 1.000 de lei. Cei care au încercat să-şi încheie poliţe individuale au fost refuzaţi din cauza meseriei prea riscante. Așadar, în caz de deces, nu există nicio plasă de siguranţă pentru familiile pompierilor. Acestea rămân, cum a spus unul dintre servanţii cu care am vorbit, la mila colegilor.

IGSU încearcă însă să găsească alte metode de susţinere a familiei. Maiorul Orlando Şchiopu, comandantul Grupului de Intervenţie Nr. 2, spune că i-a propus lui Iulian să vină pompier în Dămăroaia, „în aceeaşi maşină, în acelaşi pat, cu acelaşi fişet şi cu acelaşi grad” ca Ionuţ. Iulian, care are acum 22 de ani, își amintește cu amărăciune de moment: „El crede că e aşa uşor?”. Nu îşi poate imagina cum ar putea să-l înlocuiască cu totul pe fratelui lui. A întrebat dacă nu ar putea fi angajat la ISU Olt, adică la Slatina, să fie mai aproape de părinţi. După ce iniţial i s-a spus că da, s-a dovedit că acolo nu exista buget pentru încă un angajat, dar se putea la Piteşti. Ionuţ a spus da. Avea să se descurce cumva cu distanţa – important era să aibă un serviciu. Dar nici acum nu a fost angajat. Şchiopu spune că e doar o problemă birocratică şi că se va rezolva în curând.

Nici măsurile care puteau aduce o consolare morală pompierilor și familiei nu s-au luat încă.

La o săptămână după înmormântare a fost instalată la intrare o placă de marmură care spune „Grupul de Intervenţie nr. 2 / Slt. PM Ungureanu Ionuţ Cristian / Detaşamentul de pompieri Dămăroaia”. Dar nici detaşamentul, nici Grupul de Intervenţie nu şi-au schimbat oficial numele. Maiorul Ovidiu Pană, șeful biroului de presă al ISUMB, spune că e un proces în desfăşurare şi că instituția aşteaptă încă aprobările de la structurile superioare.

În iulie 2010, şase ofiţeri, 14 subofiţeri şi Ungureanu au primit distincţii din partea Preşedinţiei, pentru curajul dovedit la Dragonul Roşu. Ofiţerii şi Ungureanu au primit Ordinul Bărbăţie şi Credinţă în grad de cavaler. Subofiţerii, printre care şi Gîlcă şi Bratu, au primit medalia cu acelaşi nume. Dumitru Comşa, care şi-a revenit, a început să respire singur şi, de anul acesta, a fost declarat apt de muncă, nu a fost printre ei (Pană spune că lista de propuneri nu a fost întocmită de ISUMB, dar pompierii spun că a fost făcută de unul dintre comandanţii prezenți la Dragonul Roşu; cum altfel ar fi ştiut Preşedinţia numele celor care fuseseră acolo?). Pentru colegi a fost greu de înţeles de ce un om pe care ei l-au botezat „Supravieţuitorul” nu a beneficiat de aceeaşi recunoaştere publică. Motivul oficial a fost că fusese deja avansat de la sergent major la plutonier, și nu ar mai fi putut să primească încă o distincţie, spune Şchiopu. „Nu poţi să răsplăteşti de două ori, aşa cum nu poţi să pedepseşti de două ori pentru aceeaşi faptă.” La iniţiativa lui, însă, în martie 2011, într-o ceremonie informală la Dămăroaia, Grupul nr. 2 i-a dat un premiu simbolic, „Pompierul anului 2010”. Şchiopu spune că e o idee pe care o avea de mult şi i s-a părut firesc să înceapă cu Comşa. Spune că nu e o compensaţie pentru că nu a primit medalia.

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Bucureşti a început, a doua zi după incendiu, o anchetă pentru a stabili dacă există vinovaţi de moartea lui Ungureanu, încadrată ca accident de muncă. Cum, după un an, nu există încă un verdict (procurorul îi spusese lui Iulian că, până la sfârșitul lui aprilie 2011, va încheia ancheta), moartea lui rămâne o nedreptate pe care unii dintre colegi nu o văd rezolvată niciodată. Mulţi se tem că Ungureanu va fi găsit vinovat de propria-i moarte – ceea ce ar însemna că sistemul va rămâne la fel de nepregătit. Deja au văzut la unii superiori o schimbare de atitudine. Unii ofiţeri au început să spună că a murit pentru că nu avea experienţă, şi asta nu îl face erou. Alţii, în interviuri sub anonimat, au încercat să minimizeze moartea lui, enumerând victimele recente din restul ţării, spunând că doar americanii care au murit la World Trade Center sunt eroi sau dând definiţii elaborate ale noţiunii de eroism („Erou eşti numai dacă îţi asumi un risc şi mai spui şi altcuiva despre asta şi după ce îţi asumi riscul ăsta păţeşti ceva”, mi-a spus un ofiţer.)

Chiar dacă nu există un rezultat oficial al anchetei, moartea lui Ungureanu pare să fi fost cauzată mai degrabă de o suprapunere de împrejurări excepţionale decât de o eroare umană (fie a sa, fie a superiorului care l-a trimis în clădire). Amploarea şi violenţa incendiului, apariţia flashoverului (un fenomen extrem de rar), tipul de clădire (pe structură metalică, instabilă la şocuri termice), lipsa sistemului de comunicaţii, oboseala lui (nedormit de mai mult de 24 de ore, cu dureri de spate), distanţa faţă de intrare, fractura, imprevizibilitatea incendiului (oricâtă experienţă ar fi avut comandanţii, aşa ceva nu mai văzuseră în cariera lor), faptul că echipa de salvare n-a putut interveni multă vreme din cauza arderii generalizate. Toate, puse una peste alta, au dus la moartea unui pompier care îşi făcea datoria. Calitatea lui de erou, spun colegii, ar trebui să fie dincolo de orice îndoială, indiferent de felul în care a murit. „Pentru ce-a fost în sufletul lui în clipa aia în care a ştiut că nu mai e nicio ieşire”, încearcă Bratu să pună în cuvinte ce simte. „Pentru asta e un erou.”

În cimitirul din deal nu se aud decât vaietul lui Marin şi plânsetul înăbuşit al Florinei Ungureanu. Cavoul de împrumut al lui Ionuţ e iar plin de flori. Garoafe, mai ales. Înăuntru se văd fotografia şi casca roşie, şi ea de împrumut. Afară, sprijinită de cavou, e crucea nouă, un bloc de marmură gri închis pe care au pus o fotografie cu Ionuţ în uniformă, dar nu cea oficială de la ISUMB. E o poză pe care o au şi Iulian şi câțiva pompieri la profilul de messenger. În calculatorul lui Ionuţ, se numea „Io la muncă”. Şi-a făcut-o singur în dormitorul subunităţii.

E 21 mai 2011 şi azi e parastasul de un an. Alături de familie sunt 30 de pompieri în uniformă de stradă – cu veston, cravată şi chipiu –, care ţin lumânări în mână. Sunt 18 dintre colegii de tură, comandantul detaşamentului, maiorul Daniel Boceanu, Şchiopu şi colegi din alte ture. Gîlcă şi Bratu stau chiar lângă familie, Comşa mai în spate, lângă ofiţeri. Când Marin jeleşte „N-o să te mai văd niciodată”, Gîlcă îşi şterge lacrimile care i se adună sub bărbie.

După slujba religioasă de la cimitir, lumea se întoarce în curtea casei familiei. Mama se luminează la faţă când îi vede aşezaţi pe toţi la masa lungă. „Asta chiar a fost masa lui Ionuţ”, spune. „Aşa am vrut să fie, plină de colegii lui.”

Se iau cu treabă, cu servitul mesei, şi ea, şi Marin, şi Iulian, şi nu mai plâng. La un moment dat, Şchiopu le dă nişte bani strânşi de la colegi din mai multe subunităţi. Mai mult de 2.000 de lei, bineveniţi ca să plătească datoriile făcute pentru pomană. Crucea, alţi 2.000, au achitat-o deja din banii câştigaţi de Iulian muncind cu ziua în construcţii.

Colegii nu stau mult, dar se vor revedea cu familia peste câteva zile, chiar pe 26 mai, la Dămăroaia, la dezvelirea statuii lui Ionuţ. La iniţiativa Grupului 2, i s-a construit un monument chiar în faţa detaşamentului, între aleea de acces şi porţile garajului cu autospeciale. (Pană spune că monumentul a fost achitat cu fonduri de la Asociaţia Dealul Spirii, o organizaţie profesională din care fac parte mulţi pompieri din Bucureşti, şi a costat în jur de 8.000-8.500 de euro, iar Burlibaşa că au dat bani şi colegii, simbolic). Şchiopu spune că a considerat necesar gestul acesta, o „obligaţie morală” faţă de familie şi faţă de colegi. „El este eroul nostru, orice ar spune cei care stau pe margine.”

Monumentul pare să fi adus ceva consolare părinţilor şi fratelui lui Ungureanu, care au văzut că sacrificiul lui a fost recunoscut. Pentru colegii de tură, în inima cărora nu a existat niciodată îndoială, statuia nu aduce prea multe răspunsuri şi nici nu şterge ce s-a întâmplat după moartea lui Ungureanu. Cu tot mai multe clădiri pe structură metalică, care se transformă rapid în capcane pentru cei care încearcă să stingă incendiile – cum a fost la Dragonul Roşu, dar şi la Piaţa Crângaşi şi la Piaţa de Gros – şi cu echipamente tot mai uzate, pompierii ştiu, şi o spun şi oficial, şi neoficial, că următoarea moarte nu e departe. Până l-au pierdut pe Ionuţ Ungureanu nu ştiau ce ar însemna pentru colegii şi familiile lor dacă nu s-ar întoarce de la intervenţie.

Acum ştiu.

Despre documentarea acestui articol. Georgiana Ilie a vorbit cu aproape 20 de pompieri şi angajaţi ai ISU Bucureşti, ISU Olt, ISU Harghita, familia şi prietenii lui Ionuţ, specialişti în sănătate mintală și alte surse relevante. Unele dintre sursele acestui text au ales să vorbească sub anonimat pentru că statutul de militari nu le permite să facă declaraţii presei fără acordul şi/sau supravegherea ISUMB. Unii au cerut acordul şi le-a fost refuzat, alţii au decis să nu îl ceară, pentru a putea vorbi liber. Toate informaţiile au fost verificate din alte surse.

Actualizare, 19 septembrie 2011

Pe 16 septembrie 2011, Marin Ungureanu, tatăl lui Ionuț și Iulian, s-a sinucis.

Marin a fost un om puternic. Când avea opt ani, şi-a văzut tatăl murind decapitat într-un accident de maşină căruia el i-a supravieţuit. La 15 ani a fost diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsivă, o boală din cauza căreia a fost internat deseori în spitale de psihiatrie. A muncit din greu toată viaţa, a făcut o casă, a crescut doi băieţi cuminţi, muncitori şi iubitori. A fost puternic şi după ce a murit Ionuţ. Nu a dormit câteva săptămâni şi a ajuns iar în spital, cu diagnostic de depresie clinică, dar şi-a revenit şi s-a întors la familie, la rânduielile pe care le aveau de făcut, la pământul care trebuia lucrat.

Vecinii îl auzeau uneori jelind când era singur acasă. La început s-au speriat şi au chemat-o pe Florina de unde era, apoi s-au învăţat. Aşa cum s-au învăţat toţi cu faptul că spunea să o să-şi ia zilele. „Nu mă feresc de ei să vă spun că am vrut să-mi fac felul”, mi-a spus după primele ore pe care le-am petrecut împreună la Valea Mare. În durerea lui nu mai vedea nimic în afară de lipsa lui Ionuţ.

Vineri, pe 16 septembrie, la câteva zile după ce pompierii de la ISU Olt l-au comemorat pe Ionuţ la Valea Mare cu ocazia Zilei Pompierilor, Marin i-a spus Florinei că vine mai târziu la câmp. Iulian era la muncă. Pe la prânz, l-au găsit într-o magazie de lângă casă. „Tata n-a mai suportat faptul că Ionuţ nu mai e şi s-a spânzurat”, mi-a scris Iulian într-un SMS. Duminică, pe 18 septembrie, în ziua în care Iulian a împlinit 22 de ani, Marin a fost îngropat în cimitirul în care e şi Ionuţ.

Cine poate să-i ajute pe Florina şi pe Iulian să treacă peste durerea asta – cu o vorbă de consolare, cu ceva care să le dea speranţă, cu gând care să îi facă să se simtă mai puţin singuri – să scrie la georgiana.ilie@decatorevista.ro. Mesajele vor ajunge la ei.

Sursa: Decât o revistă, text de Georgiana Ilie 

http://www.decatorevista.ro/post-mortem/

Anunțuri

Mulțumesc pentru vizită. Vă rugăm să lăsați un răspuns.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s