Mărturii de la incendiu din Clubul Colectiv

1. Marian Floarea şi Sorin Arhire – pompieri

„Când am intrat înăuntru, era o linişte desăvârşită. Se auzeau doar telefoanele sunând încontinuu“
Incendiul de la Clubul Colectiv: „Când am intrat înăuntru, era o linişte desăvârşită. Se auzeau doar telefoanele sunând încontinuu“Primii pompieri care au ajuns la locul tragediei din Colectiv vorbesc despre cea mai grea misiune din viaţa lor:  noaptea în care, într-o beznă totală, au căutat morţii prin ungherele clubului.
Echipajele de la unitatea de pompieri din Bulevardul Pieptănari au fost primele care au ajuns la clubul Colectiv în seara tragediei. Şi-au pus pe faţă măştile de oxigen şi s-au apucat să-i scoată afară pe toţi cei rămaşi în interiorul halei. Când înăuntru nu mai era decât fumul şi răniţii plecaseră deja spre spitale, pompierii s-au rezemat de ziduri şi au început să plângă.Tocmai terminaseră cea mai grea misiune din viaţa lor. Am mers la unitatea din Pieptănari să stăm de vorbă cu ei şi i-am găsit pe pompieri în curtea unităţii, încă marcaţi de traumele ultimei intervenţii. Doi dintre ei, Marian Floarea şi Sorin Arhire, au găsit puterea să şi vorbească. Când li se dă alarma, pompierii au două minute să se echipeze şi să iasă cu autospecialele pe poarta unităţii. De obicei, nu ştiu cât de gravă este situaţia spre care se îndreaptă. Când au ajuns în faţa clădirii în care funcţiona clubul, au văzut oameni arşi alergând în stradă.  Sorin Arhire îşi aminteşte: „Învăţat ca la alte incendii, cu câteva victime, am văzut vreo 4-5 care ieşeau cu arsuri şi am crezut că despre ei este vorba, zic să mă opresc să-i ajut. Dar înainte era tot mai rău, tot mai mulţi, tot mai mulţi. Oameni care ardeau hainele pe ei şi care ne implorau să-i ajutăm, să intrăm înăuntru şi să le salvăm prietenii. Uşa era blocată de cadavre, o grămadă de corpuri unul peste celălalt şi a trebuit să le dăm la o parte ca să putem intra”.

Lângă uşa clubului era un băiat pe care l-am văzut mereu la televizor şi care ne-a ajutat foarte mult. Am rămas uimit, el voia să intre după mine înăuntru şi nu avea mască, nu avea nimic. Eu abia făceam faţă cu aparatul de oxigen şi el voia să intre.   Sorin Arhire, pompier.

Pompierii n-au mai avut ce să stingă, pentru că focul nu mai ardea în interiorul clubului. „N-a fost un incendiu normal, cu care ne întâlnim în fiecare zi. Noi am ajuns acolo şi nici nu mai aveam ce să stingem, pentru că acel burete s-a aprins dintr-odată şi a ars cu repeziciune. Nu mai era decât fum şi trupuri întinse pe jos. A fost mai mult o gazare, pentru că buretele a ars şi a emanat acel fum toxic, iar tot ce era înăuntru rămăsese intact, inclusiv mesele şi scaunele din lemn. Fumul era atât de toxic încât făceai doi paşi înăuntru şi nu mai puteai respira. Fără aparat de oxigen nu se putea pătrunde”, spune Marian Floarea. „Oamenii ăia n-au avut nicio şansă“ E greu să le pui întrebări unor oameni care au intrat într-o hală inundată de fum şi au scos afară cadavre. Ce poţi să-i întrebi? Ce au simţit în momentul acela? Cei doi pompieri se încurajează unul pe altul şi povestesc ce au trăit. E mai mult o mărturisire între colegi decât un dialog cu un ziarist.

Marian Floarea: „Când am intrat înăuntru, era o linişte desăvârşită. Nici noi nu prea puteam comunica unii cu alţii pentru că aveam măştile pe figură… Se auzeau doar telefoanele lor sunând încontinuu, răspândite pe jos şi luminând în întuneric. Nu era vizibilitate deloc, noi am folosit nişte lanterne din dotare şi pe pipăite. Mers pe coate şi pipăit:  «Aici e cineva, aici e cineva». Am intrat în fiecare ungher: din toaletă am scos cinci persoane, din garderobă trei, de lângă bar, de peste tot…”.

.

Sorin Arhire: „Am ajuns la cei căzuţi înăuntru şi am vrut să-l ridic pe unul dintre ei, dar am rămas cu pielea în mână, cădea pielea de pe ei pur şi simplu. A venit un coleg şi m-a ajutat să-l scot, după care am pierdut evidenţa. Găseam – scoteam, găseam – scoteam. Am ieşit afară când mi s-a lipit aparatul de faţă pentru că nu mai aveam aer. Trei aparate am schimbat. A fost ceva de nedescris“.

Marian Floarea: „Un băiat de afară ne tot ruga: «E prietena mea înăuntru, salvaţi-o, salvaţi-o». Au ieşit colegii mei cu ea pe braţe şi am încercat să o readucem la viaţă cu manevre de resuscitare. Apoi a fost preluată de ambulanţă şi nu ştim ce s-a mai întâmplat. A fost groaznic. În hala aceea nu erau sisteme de aerisire, nu erau geamuri, era o hală închisă, cu o singură intrare. Noi căutăm de obicei gurile de aerisire, geamurile, decopertăm, spargem geamurile, ca să fie cât mai uşor accesibil, să iasă fumul. Acolo n-am avut ce să deschidem. Oamenii ăia n-au avut nicio şansă. În afara accesului principal, o uşă normală, mai era o uşă legată cu un lanţ. Cine putea să o deschidă în panica aceea? Abia când s-a terminat misiunea ne-am dat seama că a fost cea mai mare tragedie din ultimele decenii. Mă gândeam la părinţii care şi-au pierdut copiii, că şi eu sunt părinte. M-am gândit că şi fetele mele o să crească…”

Sorin Arhire: „În meseria asta, chiar dacă ai salvat 10 sau 20 de persoane înainte, când nu reuşeşti să salvezi un om uiţi de toţi ceilalţi pe care i-ai salvat. O singură chestie îţi poate strica tot ce crezi despre tine. Am găsit înăuntru o persoană de peste 100 de kilograme şi eram singur. Am încercat, chiar am încercat, dar n-am putut s-o clintesc. Nu mai aveam putere, nu că nu voiam. Au venit doi colegi să mă ajute şi abia am reuşit toţi trei. Eram sleiţi de puteri”. Incendiul s-a manifestat foarte repede, a durat câteva minute şi apoi a rămas fumul. Nu era un fum normal, cum ai da foc la un lemn, era ceva toxic. Dacă intrai doi paşi fără aparat de oxigen îţi ardea căile respiratorii. Tot interiorul clubului era negru de fum, dar nimic nu era ars, nici măcar mesele şi scaunele din lemn. Marian Floarea, pompier

Cum uită un pompier: „M-am jucat cu copilul până n-a mai putut”

Gândurile sunt cea mai mare problemă a pompierilor din Pieptănari. De trei zile n-au mai închis ochii şi n-au mai putut mânca. Se plimbă prin curtea unităţii în uniformele lor spălăcite şi în minte li se strecoară mereu aceleaşi imagini. Sorin Arhire îşi aminteşte că, după ce s-a terminat intervenţia, colegii lui au început să plângă. El nici nu mai ştie dacă a plâns şi după ce a ieşit din tură a încercat să uite: „Am ajuns acasă şi am dat televizorul pe desene animate. Am un băieţel şi am stat pur şi simplu 12 ore numai cu el, până a căzut rupt de somn şi n-a mai putut să se joace cu mine. El m-a ajutat să nu mă mai gândesc, dar e mai greu de cei care nu au copii. Mai vorbim între noi şi un coleg mi-a spus: «Eu ce fac, că eu nu am copii?»”. Pompierii noştri nu arată ca eroii din filme. Sunt nişte bărbaţi din popor, care se ruşinează de slăbiciunile lor. Unitatea din Pieptănari are un psiholog, care s-a mobilizat şi el după tragedia de vineri. „Dimineaţa, când ne-am întors de la intervenţie, doamna psiholog era aici. La ora şapte era la unitate şi ne-a spus că la orice oră avem nevoie putem să o sunăm”. Sorin Arhire n-a mai închis ochii de trei zile şi îi tremură buzele de emoţie când îşi aminteşte ce a văzut. Dar tot mai speră să treacă peste de unul singur: „Nu ştiu ce să zic, fiecare în felul lui. Dacă văd că nu pot să dorm şi nu pot, cred că o să merg să vorbesc şi cu doamna psiholog”.

„Sunt arşi pe faţă. Vor rămâne marcaţi toată viaţa“

La Spitalul Militar „Dr. Carol Davila“ din Bucureşti sunt internaţi 12 oameni care au suferit arsuri în incendiul de la clubul Colectiv. Unul este intubat, şapte sunt în continuare la terapie intensivă, în vreme ce pentru patru dintre ei starea de sănătate s-a îmbunătăţit în cursul zilei de ieri, când se discuta varianta mutării lor pe secţii. Colonel doctor Bogdan Marinescu, şeful secţiei Chirurgie Plastică şi Microchirurgie reconstructivă de la Spitalul Militar, ne-a vorbit despre efortul depus de medici în ultimele zile şi depre emoţiile celei mai mari operaţiuni de salvare din ultimul sfert de secol. „

Adevărul“: Cum a fost noaptea de vineri?

Bogdan Marinescu: Înainte de noapte trebuie să vă spun că joi am avut un pacient cu o operaţie foarte mare şi am stat până târziu, vineri am avut probleme cu el şi din nou am stat până târziu. Vineri seara, pe la 10, abia ajunsesem acasă. La trei sferturi de oră a trebuit să mă întroc. La început am crezut că n-o să aibă o amploare atât de mare. Mi-am dat seama că e grav când am văzut că Spitalul Universitar şi Spitalul de arşi sunt depăşite. Au început să vină răniţi cu salvările, dar şi cu maşinile prietenilor. Primii doi au ajuns cu maşinile prietenilor. Era în jur de ora 11.00. Au ajuns pe picioare. După aceea au început să-i aducă SMURD-ul. Imediat a trebuit să intrăm cu ei în sala de operaţii, pentru că aceste arsuri de profunzime mare au efect de garou şi împiedică circulaţia sângelui. Primele 24 de ore sunt vitale în astfel de cazuri.

Şi apoi?

Le facem în fiecare zi o toaletă amănunţită, care se apropie ca şi complexitate de intervenţiile chirurgicale. Deci, cu anestezist, întrucât schimbarea pansamentelor e extrem de dureroasă. Aşa că pentru noi e ca şi cum am avea câte 12 operaţii în fiecare zi. După ce pacienţii vor fi echilibraţi, vor urma operaţii mai complexe. Se vor recolta ţesuturi din alte părţi ale corpului.

Ce spuneau răniţii când au ajuns?

Majoritatea erau inconştienţi din cauza şocului, dar şi a noxelor pe care le-au inhalat. Faptul că incendiul a fost într-un mediu închis a fost un factor agravant. Oamenii au inspirat direct fumul, n-au fost ferestre sau aerisiri. Erau arşi pe suprafeţe între 10 şi 55% din corp. Astea sunt suprafeţe mari, să ştiţi.

Acum sunt conştienţi?

11 dintre cei 12 pe care-i avem internaţi sunt conştienţi, da. Dar evoluţia lor este imprevizibilă. Oricând se poate decompensa una dintre funcţiile lor. Marele atu este că sunt tineri, oameni între 20 şi 40 de ani.

Care e starea lor de spirit? Aţi apucat să vorbiţi cu ei?

Foarte puţin. Ei sunt sedaţi şi durerile sunt controlate prin analgezice. Aşa că ei nu percep durerea acum. Dar o să fie traumatizant în această perioadă de toaletare repetată, apoi operaţii, apoi pansamentele de după operaţii. Vorbim de perioade cuprinse între o lună şi două luni şi jumătate. La vizitele pe care le-am făcut în aceste zile am observat că sunt un pic lipsiţi de reacţie. Un singur pacient era într-o stare mai bună şi m-a întrebat ce s-a întâmplat cu prietena lui. Restul sunt destul de dezorientaţi, nu ştiu cum să reacţioneze.

Se vor recupera complet?

Vor rămâne marcaţi de cicatricile pe care le vor avea şi care vor fi pentru toată viaţa. Nu ştiu dacă sunt şanse de recuperare totală. La unii da, la aţii chiar îmi e greu să spun. Azi poate să fie foarte bine şi mâine…

Sunt arşi pe faţă?

Da, cei mai mulţi au arsuri pe faţă, pe membrele superioare, deci, partea de sus a corpului a fost afectată. Probabil că focul a căzut din plafon sau ei, când au încercat să iasă, şi-au lăsat capul jos şi şi-au acoperit capul cu mâinile, unii dintre ei aşa susţin. Dar n-am apucat să vorbesc cu fiecare despre momentul incendiului. N-am avut timp de asta pentru că am stat non-stop în sala de operaţii.

Aţi mai trăit momente ca acesta de când lucraţi în spital?

Nu. De o amploare atât de mare, nu. Am simţit asta şi prin răspunsul colegilor mei. Au venit din proprie iniţiativă medici pensionari, a venit doamna doctor Marinescu, şefa secţiei de chirurgie plastică de acum 10 ani. Are 67 de ani şi ne-am trezit cu dânsa aici. A venit şi o colegă care era în concediu de maternitate. A fost o mobilizare incredibilă. Mulţi stăteau pe holuri, veniseră doar ca să ne susţină. Au fost 47 de doctori şi 67 de asistente în noaptea de vineri. Au stat de la miezul nopţii până sâmbătă la prânz când am terminat operaţiile.

Dacă eraţi plecat din Bucureşti în acea noapte ce se întâmpla?

Veneam. Sunt militar. Se dă alarma. Sună telefonul şi ne urcăm în maşini şi venim la spital. Poţi să ai perioade în care operezi până la 12 noaptea apoi să fie nevoie să rămâi încă două zile non-stop în spital.

Aveţi copii?

Am două fete. Te gândeşti la copiii tăi când operezi oameni atât de tineri, sigur că da. În plus, soţia mea e arhitect, am înţeles că au fost mulţi arhitecţi la acel concert. Mi-a dat mesaj cu numele a doi colegi de-ai ei. M-a întrebat dacă au ajuns la mine. Ulterior am aflat că au decedat. A fost greu.

Sursa: Adevărul , 3.11.2005

http://adevarul.ro/news/eveniment/incendiul-clubul-colectiv-cand-intrat-inauntru-era-liniste-desavarsita-auzeau-doar-telefoanele-sunand-continuu-1_5637b5f1f5eaafab2c3efef8/index.html

2. Salvatorii fac declaraţii şocante, cpt.Stefan Oltean

.

În primele minute după ce s-a dat alarma, intervenţia s-a făcut pe COD ROŞU. 500 de pompieri, medici, asistenţi, poliţişti şi jandarmi au intrat în alertă. A început lupta cu timpul şi cu moartea. Au scos zeci şi zeci de oameni din club şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă să limiteze cât mai mult numărul victimelor.,

3. Andrei a murit în braţele mamei, în faţa clubului

.

Andrei era un licean olimpic, care la 15 ani, îndrăznea să trăiască mai mult şi mai intens decât i-ar fi permis convenienţele sociale. În noaptea în care artificiile au deschis iadul, era lângă scenă, aproape de un stâlp din care au început să curgă flăcări. În ultimele clipe şi-a sunat mama. Să-i spună că o iubeşte şi că totul în jur arde.,.

4.Mărturia lui Cosmina: a călcat pe oameni. A căzut. Şi a fost călcată. Cineva a salvat-o. A tras-o de mână. E internată acum într-un salon al spitalului Militar, lângă iubitul ei. Şi el e grav rănit. Erau împreună în club, aseară. Aproape de una dintre ieşiri – aşa au şi scăpat.

 

Anunțuri

Mulțumesc pentru vizită. Vă rugăm să lăsați un răspuns.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s